Rit de trecere pentru o vedere bună, Structura ritului de trecere* - LimbaRomana

Perspectivă trans — europeană Alexandru Chiselev, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Tulcea Consideraţii preliminare Asupra omului văzut ca entitate dinamică cu tendinţe de perfecţionare intelectuală, socială, economică acţionează concomitent o serie de rituri cu valenţe diverse, uneori chiar contrare. Astfel, integrarea într-un nou context nu se produce brusc, ci doar printr-o succesiune de rituri ce separă treptat individul de vechiul context şi altă serie de rituri ce îl agregă mereu într-o altă poziţie. Aceste rituri acţionează cu intensităţi diferite raportat la un anume moment temporal. Dacă imediat după ieşirea dintr-un cadru iniţial riturile de segregare sunt predominate şi intense, cu timpul au loc integrări temporare, iar riturile de acceptare se manifestă din ce în ce mai puternic.

Considerate evenimentele majore ale existenţei, cele trei mari praguri pe care omul le-a avut de trecut au fost întotdeauna însoţite de ritualuri laice şi religioase ce semnificau, cu preponderenţă, grija faţă de om. La căsătorie comunitatea se bucura alături de tinerii miri, prezenţa la masa nunţii şi darurile făcute semnificând respectul şi sprijinul faţă de familia nou întemeiată.

Copilul trebuia scăldat în albie din lemn de brad, apa să fie turnată dintr-o oală de ceramică nefolosită până atunci iar în albie să se pună bani, busuioc, pâine, ou, lapte, miere sau zahăr.

Rolul preotului devine astfel covârşitor, deschizând drumul vieţii spirituale, duhovniceşti.

Ceremonialul nunţii, precedat şi el de o multitudine de rituri de iniţiere, se desfăşura aproape identic la toate etniile din regiunea Sătmarului: el debuta cu peţitul urmat de logodnă, apoi vestirea căsătoriei şi chemarea la nuntă, pregătirile pentru ziua nunţii îmbrăcăminte, alimente, băuturăspovedania la biserică, iertăciunile rostite la casele mirilor, cununia civilă şi religioasă, iar la final petrecerea.

Din punct de vedere existenţial căsătoria era considerată o treaptă a împlinirii şi tocmai de aceea ritualurile care se practicau cu acest prilej erau foarte bogate şi complexe, chiar şi recuzita utilizată steag, colaci, boabe de grâu, ştergări, etc.

Primul gest ritual al recunoaşterii morţii era aprinderea lumânării la căpătâiul decedatului, urmat de vestirea comunităţii prin tragerea clopotelor şi ridicarea steagului negru în turnul bisericii.

Priveghiul la casa mortului separa momentul decesului de cel al înmormântării, fiind considerat punctul culminant al încheierii unei unităţi de măsurat timpul: viaţa de om. Participarea la întregul ceremonial, însoţirea decedatului pe ultimul drum, masa de pomană, simbolizau solidaritatea socială, sprijinul pe care întreaga colectivitate şi-l manifesta faţă de familia îndoliată, dar şi semnul continuării vieţii individuale şi colective.

Unele practici de pomenire din ceremonialul înmormântării se desfăşurau chiar înainte de înhumarea decedatului, implicând prezenţa acestuia, deoarece peste sicriu era trecut, în mod obligatoriu de către familie, tot ceea ce se oferea drept pomană: ştergări preotului, bărbaţilor care duceau sicriul şi prapuriirit de trecere pentru o vedere bună cu colaci şi batistele pentru copii. Învierea Domnului Iisus Hristos este considerată drept o încununare a speranţelor în veşnicie.